V-ați întrebat vreodată ce se întâmplă la nivel neurochimic în timpul unui spectacol de teatru?
Ce este creativitatea și ce anume determină dezvoltarea acesteia?
Funcția sistemului oglindă la oameni a fost considerată nu numai aceea a media acțiunea direcționată către un scop, ci și pentru a fi baza înțelegerii acțiunii. Studiile au indicat nu numai că executarea acțiunii și observarea acțiunilor duce la activitate în sistemul neuronului oglindă, ci și că simpla imaginare a acțiunii activează aceeași rețea de regiuni ale creierului (Filiomon, Nelson, Hagler & Sereno, 2007). Descoperirea neuronilor oglindă la maimuțele macac a fost considerată pe scară largă o dovadă a codurilor comune, având în vedere că aceștia erau activați nu numai atunci când cineva execută o acțiune, ci și atunci când observă pe altcineva efectuând aceeași acțiune. „Tomografiile cerebrale au arătat că, în mare măsură, sunt activate aceleași părți ale creierului, fie prin acțiune, fie prin imaginație. Așa se explică îmbunătățirea performanțelor prin imaginație.” (Norman Doige, Creierul se transformă: Experiențele neuroplasticității, p. 194)
Ce este creativitatea? Termenul a apărut în psihologie în anul 1937 de G. Allport, desemnând prin el capacitatea de a produce ceva nou, dispoziție generală a personalității spre nou. Creativitatea este condiție în progresul cunoașterii. Creativitatea se opune conformismului. Majoritatea explicațiilor Brain-to-process își au baza în lobul frontal în general și în cortexul prefrontal (PFC) în special. Acest lucru se datorează probabil faptului că PFC este cunoscut a fi implicat în toate formele de cogniție complexă și este implicat în mod constant într-o gamă largă de paradigme ale creativității (Dietrich & Kanso, 2010).
(sursa foto: Unsplash)
Ce ne face mai creativi decât unii dintre oamenii pe care îi cunoaștem și mai puțin creativ decât alții? Aici intervine teoreticianul creativității Sarnoff Mednick. El a afirmat că diferența dintre oamenii creativi și cei mai puțin creativi stă structura rețelelor lor semantice în ceea ce privește punctele forte în conexiunile dintre conceptele din rețea (Mednick, 1962). Rețeaua semantică a unei persoane mai puțin creative prezintă o ierarhie asociativă abruptă (a steep associative hierarchy), astfel încât activarea unui concept (de exemplu, lapte) duce la rândul său la activarea reprezentărilor în principal strâns asociate (de exemplu, alb, ceai). O persoană extrem de creativă, în contrast, posedă o ierarhie asociativă plată (a flat associative hierarchy), astfel încât activarea unui concept (de exemplu, alb) activează și reprezentări asociate moderat și slab (de exemplu, alb și toate lucrurile ce pot deriva de aici). A avea o ierarhie asociativă plată permite prin urmare regăsirea unor asociații sau reprezentări mai îndepărtate. Acest lucru oferă un avantaj atunci când încercați să ieșiți din tipare în timpul generării de idei, deoarece accesul la asocieri neobișnuite crește probabilitatea de a putea veni cu idei care au un grad de originalitate mai mare decât media. Fiecare artist are propriul mod de a-și găsi creativitatea, știm despre Salvador Dali că adormea cu un set de chei în mână și cu o tăviță pe care acestea cădeau în momentul în care artistul ațipea, pentru că, se pare, atunci era punctul de creativitate maxim. Studii au arătat că într-adevăr acest exercițiu stimulează creativitatea.
Aceste noțiuni sunt necesare pentru creația unui actor și pentru a da naștere unui personaj. Scopul acestora este acela de a ajunge la o stare în care să fie pe deplin conștient de personajul creat și de a-l putea controla. Conexiunea ce se creează între spectator și artist se realizează cu ajutorul neuronilor oglindă, celulele din creierul nostru care se activează ca răspuns la acțiunile celorlalți. Un actor dă viață unui personaj cu ajutorul instrumentelor personale, prin prisma realității sale. Actorul se pune în situația dată, pornind de la o simplă întrebare precum “ce-ar fi dacă”, iar aceasta devine realitatea privitorului. Imaginația ne permite să „acționăm” mental sau să vizualizăm lucrurile înainte ca acestea să devină intrinseci prin acțiune intenționată. Cu toate acestea, Stanislavski afirmă că există o diferență între realitate și teatralitate (realitatea teatrală) și imaginație. El afirmă, de asemenea, că într-un cadru teatral nu poate exista a sinteză completă a realității și nici nu ar trebui să existe. Teatrul trebuie să rămână o artă; nu se presupune să fie realitate, ci o imitație a realității. „Fiecare mișcare pe care o faci pe scena, fiecare cuvânt pe care îl rostești, este rezultatul vieții corecte a imaginației tale”. Dacă ne bazăm pe imaginația noastră ca instrument necesar pentru creația teatrală, în asociere cu circumstanțe date, memoria emoțională (afectivă), intenționalitatea, toate acestea creează o sinteză a acțiunii creative. Metzinger afirmă că un actor nu trebuie să facă nimic special pentru a atinge această transformare, referindu-se la instinctul nostru, însă este cunoscut faptul că un actor petrece foarte multe ore repetând, imaginându-si personajul pe care îl interpretează, analizând textul.
(sursa foto: Unsplash)
Întrebarea firească care se naște acum este cum și dacă putem influența gradul de creativitatea al individului. Creativitatea se poate antrena și dezvolta, mai ales în perioada copilăriei prin jocuri specifice, prin neîngrădirea imaginației copilului și prin încurajarea acestuia să exploreze. În atelierele de teatru există anumite jocuri ce au ca scop dezvoltarea creativității. Jocuri precum Ce-ar fi dac-ar fi, Călătorie în jurul lumii, Mingea magică sau Creatorii fantastici. Aceste jocuri pot transforma invizibilul în vizibil, după cum spunea Peter Brook vorbind despre valoarea adevărată a teatrului.
